Originile banilor de hârtie guvernamentali
Murray N. Rothbard
Traducere de Laurenţiu Mincu
sursa: http://www.ecol.ro/content/originile-banilor-de-hartie-guvernamentali
Cu excepția Chinei medievale, care inventase atât hârtia cât și tiparul cu câteva secole înaintea Occidentului, lumea nu mai văzuse bancnote guvernamentale până când guvernul colonial din Massachusetts a emis, în 1690, moneda fiduciară din hârtie [1], [2]. Colonia Massachusetts obișnuia să inițieze expediții de prăduire a prosperei colonii franceze din Quebec. În general expedițiile reprezentau un succes, bunurile furate fiind, de obicei, vândute în Boston, iar o parte din câștiguri folosite pentru a plăti soldații. De data aceasta însă, expediția fusese contracarată decisiv și soldații s-au întors în Boston prost dispuși, mormăind după plata cuvenită. Soldații nemulțumiți sunt predispuși la revoltă, așa că guvernul din Massachusetts a început să caute, îngrijorat, o modalitate prin care să plătească soldații. A încercat să împrumute 3000-4000 de dolari de la negustorii din Boston, dar evident că bonitatea guvernului nu era printre cele mai ridicate.
Într-un final, statul Massachusetts a decis, în decembrie 1690, să tipărească 7000 de lire în bancnote pe care să le folosească pentru plata soldaților. Bănuind că cetățenii nu vor accepta bancnotele neconvertibile, guvernul a făcut o dublă promisiune când a emis banii de hârtie: că, în câțiva ani, îi va converti în aur sau argint folosindu-se de veniturile obținute din taxe și că, din acel moment, nu se vor mai emite bancnote. Cu toate acestea, tipic pentru guvern, ambele promisiuni au fost în scurt timp încălcate: plafonul impus tipăririi a dispărut în câteva luni și toate bancnotele au continuat să rămână neconvertibile în următorii 40 de ani. Nu mai târziu de luna februarie a anului 1691, guvernul a declarat că emiterea de monedă rămăsese destul de ,,în urmă” și a recurs la tipărirea a 40.000 de lire pentru a-și plăti toate datoriile extraordinar de mari, mințind, din nou, că aceasta va fi ultima emisiune de bancnote.
Dar statul a descoperit că majorarea ofertei de bani, asociată cu o scădere a cererii pentru bancnote datorită accentuării neîncrederii în viitoarea convertibilitate a acestora în monedă metalică, conduce la o depreciere rapidă a noilor bani în raport cu moneda metalică. Într-adevăr, la un an după prima emisiune monetară, noii bani de hârtie se depreciaseră cu 40 % față de banii din metal.
Până în 1692, guvernul începuse să contracareze această tendință a pieței prin constrângere, declarând bancnotele ca fiind o monedă și un mijloc de plată legal al tuturor datoriilor, la paritate cu moneda metalică, oferind totodată și o primă de 5 % pentru plățile datoriilor către guvern realizate în bancnote. Această lege a monedei legale a avut efectul nedorit a legii lui Grensham: dispariția monedei metalice din colonii. Mai mult decât atât, intensificarea emiterii de bancnote a produs o majorare a prețurilor și a restrâns exporturile din colonie. În acest fel, ,,penuria” monedei metalice a devenit, mai degrabă, instrumentul decât cauza tipăririi bancnotelor. Astfel, în 1690, înainte de apariția năpastei tipăririi de bancnote, 200.000 de lire, în monedă de argint, erau disponibili în New England; cu toate acestea, până în 1711, cu Conneticut și Rhode Island urmând exemplul emiterii de bancnote, 240.000 de lire, în bani de hârtie, au fost emiși în New England, iar argintul dispăruse aproape complet din circulație.
Prin urmare, în mod ironic, emiterea bancnotelor de către Massachusetts și celelalte colonii-surori, mai curând a creat decât a rezolvat problema ,, rarității banilor”. Noii bani au scos din circulație moneda metalică. Constanta creștere a prețurilor și deprecierea hârtiilor nu au ajutat aproape deloc presupusa lipsă de bani din rândul populației. Dar din moment ce hârtiile fuseseră tipărite pentru a finanța cheltuielile guvernamentale și a plăti datoriile publice, guvernul, și nu populația, a fost cel care a beneficiat de pe urma emiterii monedei fiduciare.
După ce Massachusetts a emis o nouă cantitate uriașă de masă monetară, 500.000 de lire, în 1711, pentru a compensa o nouă expediție eșuată în Quebec, nu numai că argintul rămas a fost scos din circulație, dar, în ciuda legii monedei legale, bancnotele s-au depreciat cu 30 % față de argint. Lirele din statul Massachusetts, care valorau, oficial, 7 șilingi la uncia de argint, scăzuseră în acel moment la 9 șilingi per uncie. Deprecierea a continuat, atât în această colonie cât și în celelalte, în ciuda unor încercări acerbe din partea guvernului de a interzice prin lege moneda metalică, acordând sancțiuni precum amenzi, încarcerări și chiar totala confiscare a bunurilor personale pentru înalta crimă de a nu accepta bancnotele la paritate.
Confruntându-se mai departe cu ,,penuria de bani” din cauza emiterii de monedă, Massachusetts a hotărât să tipărească în continuare; în 1716 pune bazele unei ,,bănci guvernamentale de credit funciar” și emite 100.000 de lire în bancnote pentru a fi împrumutate pentru achiziții imobiliare, în diverse zone ale provinciei.
Prețurile au crescut atât de mult încât curentul de opinie din Massachusetts a început să se întoarcă împotriva bancnotelor, în timp ce scriitorii evidențiau faptul că rezultatul emiterilor a fost dublarea prețurilor în ultimii 20 de ani, deprecierea bancnotelor și dispariția argintului spaniol prin aplicarea legii lui Gresham. Din acel moment, Massachusetts, forțat și de Casa Regală britanică, a încercat, cu intermitențe, să reducă cantitatea de bancnote din circulație și să se reîntoarcă la moneda metalică, dar a fost încetinit de obligațiile sale asumate de a menține la paritate bancnotele celorlalte colonii-surori din New England.
În 1744, o nouă expediție eșuată împotriva francezilor, a determinat guvernul din Massachusetts să emită o cantitate enormă de bancnote de-a lungul a câțiva ani. Din 1744 până în 1748, cantitatea de bancnote din circulație a crescut de la 300.000 de lire la 2,5 milioane, și deprecierea a fost atât de mare în cadrul coloniei încât prețul argintului a crescut, pe piață, la 60 de șilingi per uncie, de 10 ori prețul de la începutul erei bancnotelor, în 1690.
Până în 1740, fiecare colonie, mai puțin Virginia, a urmat exemplul emiterii de monedă fiduciară din hârtie, Virginia cedând și ea, la sfârșitul anilor 1750, în încercarea de a finanța războiul unei părți dintre francezi și indieni împotriva francezilor. Consecințe similare – inflație dramatică, lipsă de monedă metalică, depreciere masivă în ciuda legilor pro paritate – au survenit în fiecare colonie. Astfel, pe lângă deprecierea din Massachusetts de 11 la 1, în comparație cu paritatea inițială a bancnotelor față de moneda metalică, bancnotele din Connecticut s-au depreciat cu 9 la 1, cele din Carolina cu 10 la 1 în 1740, și cele din virulenta inflaționistă Rhode Island cu 23 la 1. Chiar și cea mai stabilă bancnotă, cea a Pennsylvaniei, a suferit o apreciere a monedei metalice cu 80 % peste paritate.
Un studiu detaliat al efectelor bancnotelor în New Jersey demonstrază cum acestea au creat un boom economic în perioada colonială. Când noii bani de hârtie au fost introduși în circulație, a rezultat un boom inflaționist, urmat de o recesiune deflaționistă când oferta de bancnote s-a contractat.[3]
La sfârșitul războiului regelui George cu Franța, în 1748, Parlamentul a început să preseze coloniile în vederea retragerii masei de bancnote și a reîntoarcerii la moneda metalică. În 1751, Marea Britanie a interzis orice emisiune de bancnote în New England și a ordonat inițierea unei acțiuni pentru convertirea, în monedă metalică, a banilor de hârtie deja emiși. În cele din urmă, în 1764, Parlamentul a extins prohibiția emiterii de bancnote și în restul coloniilor, cerând o retragere treptată a celor aflate deja în circulație.
Urmând indicațiile Parlamentului, coloniile din New England, exceptând Rhode Island, decid să se reîntoarcă la moneda metalică și să retragă din circulație bancnotele la cotația de piață depreciată din acel moment. Oponenții panicați ai readoptării monedei metalice și a contracției monetare s-au rezumat la prezicerile lor obișnuite în asemenea situații: că rezultatul va fi o absență virtuală a banilor în New England și, în consecință, distrugerea oricărei forme de comerț. Cu toate acestea, după o scurtă ajustare, readoptarea și retragerea au dus la o producție și un comerț mult mai prospere – moneda consolidată și prețurile scăzute stimulând o atragere suplimentară de monedă. De fapt, cu Massachusetts funcționând pe bani de metal și Rhode Island, în continuare, pe hârtie depreciată, rezultatul a fost că Newport, care până în acel moment fusese un centru înfloritor al importurilor companiei West Indian pentru vestul Massachusettsului, și-a pierdut activitățile comerciale în favoarea Bostonului, ajungând să se zbată în mediocritate.[4],[5]
De fapt, așa cum un student din Massachusetts sublinia, reîntoarcerea către moneda metalică a produs, în mod surprinzător, dislocări, recesiuni sau deflație a prețurilor nesemnificative. Într-adevăr, prețul grâului a scăzut mai puțin în Boston decât în Philadelphia, care nu a readoptat moneda metalică la începutul anilor 1750. După reintroducerea monedei metalice, ratele de schimb valutar au fost destul de stabile, și ,, sistemul restaurat al monedei metalice a operat, după 1750, cu o stabilitate remarcabilă în timpul Războiului de Șapte Ani și în timpul dislocării plăților internaționale în ultimii ani de dinaintea Revoluției”.[6]
Nefiind scoasă din legalitate prin ordonanță guvernamentală, moneda metalică a rămas în circulație de-a lungul perioadei coloniale, chiar și în timpul bancnotelor. În ciuda inflației, a boom-urilor economice și a penuriei de monedă metalică cauzată de emisiunea de bancnote, sistemul banilor metalici a funcționat bine, per total:
„Acesta a fost etalonul argint…în absența instituțiilor guvernului central care să intervină pe piața argintului, și absența unei bănci centrale publice sau private care să ajusteze nivelul creditului intern sau care să administreze o rezervă de monedă metalică ori schimbul valutar prin care să stabilizeze ratele de schimb. Piața… a menținut ratele de schimb impresionant de apropiate de paritatea impusă prin lege…Cea mai remarcabilă, în acest context, este continuitatea sistemului de monedă metalică în secolele șaptesprezece și optsprezece”.[7]
Bancnotele private
Spre deosebire de hârtiile guvernamentale, biletele și depozitele private, convertibile în monedă metalică, au apărut în Europa de Vest, în Veneția secolului 14. Firmele ce creditau consumatorii și afacerile au existat încă din antichitate precum și în Europa medievală, dar aceștia erau ,,creditori” ce împrumutau propriile economii. Activitatea bancară, ,,bankingul”, în sensul oferirii de credite din economiile altor persoane a funcționat abia la începutul secolului 17 în Anglia, odată cu apariția așa-numiților ,,scribi”. Scribii erau funcționari ce scriau contracte și obligațiuni și, prin urmare, se aflau într-o poziție din care puteau învăța despre tranzacțiile mercantile dar și credita sau lua cu împrumut sume de bani.[8]
Cu toate acestea, în Anglia nu au existat bănci de depozite până la războiul civil de la jumătatea secolului 17. Negustorii aveau obiceiul să depoziteze, pentru siguranță, surplusul de aur în rezerva regală. Acel obicei s-a dovedit a fi nefericit, deoarece în momentul în care Charles I a avut nevoie de bani în 1638, cu puțin timp înaintea izbucnirii războiului civil, a confiscat uriașa sumă de 200.000 de lire în aur, denumind acțiunea ,,un împrumut” de la proprietari. Cu toate că negustorii și-au primit în cele din urmă aurul înapoi, este de înțeles că au rămas afectați de această experiență și au abandonat rezerva regală, depozitându-și aurul în cuferele aurarilor particulari, care, asemenea rezervei, erau obișnuiți cu stocarea metalului prețios. Chitanțele de depozit ale aurarilor au început, în scurt timp, să fie folosite ca un surogat al aurului însăși. Până la sfârșitul războiului civil, în anii 1660, aurarii au cedat tentației de a elibera pseudochitanțe de depozit, ce nu aveau acoperire în aur, împrumutându-le unor diverse persoane; în acest fel, creditarea pe baza rezervelor fracționare a apărut în Anglia.[9]
În America colonială au existat foarte puține bănci private, acestea având o durată de funcționare foarte scurtă. Cea mai proeminentă dintre toate a fost Massachusetts Land Bank înființată în 1740, ce emitea bilete de bancă, oferindu-le ulterior spre împrumut cu garanții imobiliare. Această bancă funciară a fost înființată ca o alternativă inflaționistă a bancnotelor guvernamentale, pe care guvernatorul regal încerca să le limiteze. Banca a emis bilete neconvertibile, și frica de această emisiune neacoperită a dus la apariția unei bănci competitoare ce emitea bilete convertibile în argint. Banca funciară a emis imediat bilete neconvertibile în valoare de 49.000 de lire, care s-au depreciat foarte rapid. În aproape șase luni, majoritatea populației refuză să mai apeleze la aceste bancnote, chiar și simpatizanții băncii funciare acceptând cu greu instrumentele de plată emise de aceasta. Lovitura finală a venit în 1741, când Parlamentul, la rugămintea câtorva negustori din Massachusetts și a guvernatorului regal, au scos din legalitate atât băncile funciare cât și pe cele de argint.
Un aspect intrigant, atât în cazul Massachusetts Land Bank cât și al altor asemenea organizații inflaționiste, este că au fost apărate și promovate de către unii dintre cei mai bogați negustori și speculatorii de pământ ai coloniilor respective. Debitorii beneficiază de pe urma inflației, iar creditorii pierd; realizând acest lucru, istoricii mai în vârstă au presupus că debitorii erau, în marea lor majoritate, agricultori săraci iar creditorii negustori bogați și, prin urmare, cei din urmă au fost principalii sponsori ai leacurilor împotriva inflației. Dar, desigur, nu există ,,clase” rigide de debitori și creditori; în realitate, negustorii bogați și speculatorii de pământ sunt, deseori, mari debitori. Istoricii de mai târziu au demonstrat că membrii celei din urmă categorii au fost marii sponsori ai bancnotelor inflaționiste din colonii.[10], [11]
Textul este extras din lucrarea A History of Money and Banking in the United States.
Unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai Școlii Austriece de Economie, Murray N. Rothbard s-a dovedit a fi, de-a lungul întregii sale cariere, adversarul înverșunat al etatismului, al intervenționismului și teoriilor keynesiste. În 1976, Rothbard fondează Center for Libertarian Studies, un an mai târziu Journal of Libertarian Studies, iar în 1982 devine cofondator al Institutului Ludwing von Mises. Prin cele peste 30 de lucrări publicate (din care se pot aminti Man, Economy and State, What has the Government done to out money ?, America`s Great Depression, The Ethics of Liberty etc.), Murray Rothbard se consacră drept cel mai ilustru și autentic libertarian al vremurilor noastre. Nucleul filozofiei rothbardiene este instituția proprietății private – unicul sistem instituțional just, eficient și viabil al societății umane. Libertatea și, de altfel, orice acțiune umană sunt circumscrise proprietății private: ,,Conceptul de «drepturi» nu are sens decât ca drepturi de proprietate. Nu numai că nu există drepturi umane ce nu pot fi clasificate ca drepturi de proprietate, dar cele dintâi își pierd caracterul absolut și claritatea, devenind confuze și vulnerabile, în momentul în care drepturile de proprietate nu sunt folosite ca standard” (The Ethics of Liberty).
[1] Bancnotele guvernamentale convertibile în aur au apărut la începutul secolului 9 și după trei secole, guvernul a mers mai departe, către bancnotele fiduciare neconvertibile, cu conseințele obișnuite ale ciclurilor de boom economic și inflație galopantă. A se vedea Gordon Tullock, “Paper Money — A Cycle in Cathay,” Economic History Review 9, no. 3 (1957): 393–96.
[2] Singura excepție a fost o formă ciudată de bani din hârtie emiși cu cinci ani mai devreme în Quebec, ce au devenit cunoscuți drept ,,bani de cărți”. Intendentul Quebecului, Monsieur Mueles, a împărțit câteva cărți de joc în sferturi, le-a marcat cu diverse valori monetare, și apoi le-a emis pentru a fi folosite la plata salariilor și a materialelor vândute guvernului. A ordonat publicului să accepte cărțile drept mijloc legal de plată, iar această emisiune monetară a fost ulterior convertită în monedă metalică trimisă din Franța.
[3] Donald L. Kemmerer, “Paper Money in New Jersey, 1668–1775,” New Jersey Historical Society, Proceedings 74 (aprilie1956): 107–44.
[4] Înainte ca Massachusetts să se reîntoarcă la moneda metalică, își luase un angajament că va accepta, la paritate, bancnotele celorlalte colonii din New England. Acest angajament s-a dovedit a fi un stimulent pentru Rhode Island, care și-a mărit, cu sălbăticie, masa monetară din bancnote, pentru o colonie atât de mică, efectuând achiziții considerabile în Massachusetts, cu bani la paritate, obținuți prin inflație. Prin urmare, Rhode Island putea să-și exporte inflația în colonia mai mare, dar să își facă achizițiile cu noii bani înainte ca prețurile din Massachusetts să escaladeze. Pe scurt, Rhode Island putea să exproprieze bunăstarea din Massachusetts și să impună principalul cost al inflației sale acestei colonii.
[5] Dacă Rhode Island a fost cea mai inflaționistă dintre colonii, expansiunea monetară a coloniei Maryland a fost cea mai ciudată. În 1733, banca funciară publică din Maryland a emis 70.000 de lire în bancnote, dintre care 30.000 au fost cedate, într-o cantitate stabilită, fiecărui locuitor al provinciei. Aceasta măsură urmărea generalizarea circulației noilor bancnote și este, probabil, cea mai apropiată aproximare din istorie de modelul ,,elicopterului” lui Milton Friedman, conform căruia un elicopter magic împarte bani noi de hârtie, în cantități prestabilite, fiecărui locuitor. Rezultatul a fost, desigur, rapida depreciere a noilor bancnote. Cu toate acestea, impactul inflației a fost amortizat de faptul că principala monedă a coloniei rămăsese, în continuare, tutunul. Tutunul era mijlocul legal de plată în Maryland iar bancnotele nu erau acceptate pentru plata oricărei taxe.
[6] Roger W. Weiss, “The Colonial Monetary Standard of Massachusetts,” Economic History Review 27 (noiembrie 1974): 589.
[7] Ibid., p. 591
[8] În timpul secolului 16, înainte de ascensiunea scribilor, cea mai mare parte a activității de creditare din Anglia nu era nici măcar desfășurată de firme specializate, ci de negustori bogați din industriile lânei și textilelor, ca un mijloc de investire al surplusului de capital. A se vedea J. Milnes Holden, The History of Negotiable Instruments in English Law (London: Athlone Press, 1955), pp. 205–06.
[9] Și de această dată, China este pioniera creditului cu acoperire integrală, dar și a celui bazat pe rezerve fracționare. Creditul cu acoperire integrală a apărut în secolul 8, magazinele acceptând bunuri în schimbul unor chitanțe de depozit și percepând o taxă pentru păstrarea bunurilor în siguranță. După un timp, chitanțele acestor magazine au început să circule ca bani. Într-un final, după două secole, magazinele au început să emită și să împrumute chitanțe cu o valoare mai mare decât ceea ce aveau stocat în depozite; descoperiseră creditul pe rezerve fracționare. Tullock, “Paper Money,” p. 396.
[10] În legătură cu Massachusetts Land Bank, a se vedea studiul lămuritor al lui George Athan Billias, “The Massachusetts Land Bankers of 1740,” University of Maine Bulletin 61 (aprilie 1959). În legătură cu entuziasmul creditului bancar inflaționist din Massachusetts, a se studia Herman J. Belz, “Paper Money in Colonial Massachusetts,” Essex Institute, Historical Collections 101 (aprilie 1965): 146–63; și Herman J. Belz, “Currency Reform in Colonial Massachusetts, 1749–1750,” Essex Institute, Historical Collections 103 (ianuarie 1967): 66–84. În legătură cu forțele ce au influențat inflația din colonii, în general, a se consulta Bray Hammond, Banks and Politics in America (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1957), chap. 1; și Joseph Dorfman, The Economic Mind in American Civilization, 1606–1865 (New York: Viking Press, 1946), p. 142.
[11] Pentru un excelent eseu biografic despre banii și activitatea bancară din colonii, a se vedea Jeffrey Rogers Hummel, “The Monetary History of America to 1789: A Historiographical Essay,” Journal of Libertarian Studies 2 (iarna 1978): 373–89. Pentru un rezumat al experienței monetare a coloniilor, a se vedea see Murray N. Rothbard, Conceived in Liberty, vol. 2, Salutary Neglect, The American Colonies in the First Half of the Eighteenth Century (New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1975), pp. 123–40. O altă analiză lămuritoare este oferită de opera clasică a lui Charles Jesse Bullock, Essays on the Monetary History of the United States (New York: Greenwood Press, [1900] 1969), pp. 1–59. Date statistice actualizate ale perioadei găsiți în Roger W. Weiss, “The Issue of Paper Money in the American Colonies, 1720–1774,” Journal of Economic History 30 (decembrie 1970): 770–84.
